E bine să ai memorie bună, zic unii. Te ajută să-ți amintești zilele fericite, evenimentele importante și promisiunile făcute. Dar nu e tot timpul o binecuvântare. Îți amintești și minciunile, și eșecurile, și dezamăgirile. Iar dacă nu ai rețineri în a aduce aceste amintiri în discuție, riști să devii antipatic. Dar, cum nu am o problemă cu asta, să ne apucăm de treabă!
Fix acum un an, pe 5 iunie, scriam despre greva profesorilor și promisiunile bombastice ale domnilor Ciucă și Ciolacu. Ce am scris atunci? Aha, uite aici:
„… Profesorii cer ceva bani acum și aplicarea faimoasei grile promise, specifică profesorilor. Guvernul zice nu, aveți răbdare să vină Budigăi cu legea salarizării unitare (pe care bla, bla o s-o și voteze la viteză Parlamentul) și în care o să fie inclusă și grila solicitată care ca orice lege trebuie evident aplicată. De când? Păi nu de la 1 Ianuarie? … profesorii, care fripți de jdemii de ori acum suflă și în iaurt, vor un fel de „bilet la ordin”… Pe care, evident, Ciuciulică și ai lui nu vor să-l semneze…”
Ați mai auzit ceva de salarizarea unitară? Poate prin 2025 să se apuce de treabă. Până atunci, agenda s-a schimbat. Prioritatea acum este impozitarea progresivă. Anul trecut, domnii Ciucă și Ciolacu erau oripilați că profesorii nu-i cred, ba chiar au semnat niște protocoale pe care nu le-au respectat sau le-au respectat doar parțial. Și care e culmea? Aproximativ 70% dintre profesori îi vor vota în continuare. Deci, le e bine. Dracu’ să mă ia dacă mai înțeleg ceva!
Să nu uităm că profesorii, sărmanii, fripți de atâtea ori de promisiuni deșarte, au ajuns să sufle și în iaurt. Îți vine să râzi, dacă n-ar fi de plâns. Și uite așa, de la promisiuni deșarte și speranțe deșarte, ajungem din nou la promisiuni deșarte. Ce ironie! Cum e posibil să crezi că oamenii care te-au mințit ieri vor fi mai sinceri mâine?
Dar, până la urmă, ce contează? Într-o țară unde memoria colectivă e mai scurtă decât un weekend, promisiunile politicienilor sunt ca fulgii de nea în mijlocul verii: frumoase, dar imposibile. Iar dacă 70% dintre profesori îi vor vota în continuare pe cei care i-au trădat, poate că problema nu e doar la politicieni. Poate că e și la noi, cei care ne lăsăm amăgiți de aceleași iluzii, an după an.
Așa că, dragii mei, memorie bună sau nu, haideți să ne folosim de amintiri nu doar pentru a ne lamenta, ci pentru a învăța ceva. Și poate, doar poate, data viitoare vom fi un pic mai înțelepți când vine vorba de promisiuni electorale. Deși, sincer să fiu, am îndoieli mari. Dar speranța moare ultima, nu?
