Lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu – 2 iulie: Moartea marelui voievod Ștefan cel Mare
Pe data de 2 iulie 1504, a încetat din viață Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, unul dintre cei mai mari conducători ai neamului românesc. Fiu al lui Bogdan al II-lea și nepot al lui Alexandru cel Bun, din dinastia Mușatinilor, Ștefan cel Mare a avut o domnie de 47 de ani, între 1457 și 1504, fiind cea mai lungă din istoria Moldovei. El a devenit domn al Moldovei după ce l-a înfrânt la Doljești pe Petru Aron, ucigașul tatălui său, și a fost uns ca domn în primăvara anului 1457, pe „Câmpia Direptății” de lângă Suceava, de către mitropolitul Teoctist al Moldovei.
Domnia lui Ștefan cel Mare a fost marcată de numeroase lupte pentru apărarea țării, majoritatea împotriva turcilor, care în acea perioadă reprezentau o amenințare pentru Europa și creștinătate. Cea mai importantă victorie asupra turcilor a fost la Podul Înalt, lângă Vaslui, pe 10 ianuarie 1475, când, cu o armată de trei ori mai mică decât cea a invadatorilor, a obținut o victorie răsunătoare. După această izbândă, Papa Sixtus al IV-lea l-a numit pe Ștefan cel Mare „Athleta Christi” (luptător al lui Hristos). Conform documentelor istorice, Ștefan cel Mare a purtat 36 de bătălii cu turcii, câștigând 34 dintre ele. De asemenea, a obținut victorii remarcabile împotriva altor mari conducători, precum regele Ungariei, Matei Corvin, în Bătălia de la Baia din 1467 și regele Ioan I al Poloniei, în Bătălia de la Codrii Cosminului din 1497.
Singurele înfrângeri suferite de Ștefan cel Mare au fost la Chilia în 1462 și la Războieni în 1476, când otomanii conduși de sultanul Mehmed al II-lea și-au luat revanșa după înfrângerea de la Vaslui din 1475. Legendele spun că după fiecare bătălie, Ștefan cel Mare ar fi înălțat o biserică în amintirea celor căzuți și ca mulțumire pentru victorie. Astfel, el a construit peste 40 de biserici și mănăstiri nu doar în Moldova, ci și în Muntenia și Transilvania, mărturisind unitatea de credință și neam. De asemenea, la Muntele Athos, unde pericolul otoman amenința Ortodoxia, Ștefan a ridicat mai multe biserici și mănăstiri, printre care mănăstirea Zografu, căreia i-a donat o icoană cu Sfântul Gheorghe și steagul de luptă al Moldovei, cusut cu aur și argint.
Se spune că moartea lui Ștefan cel Mare a survenit din cauza unei răni suferite la picior în 1462, când a asediat cetatea Chilia. Rana nu s-a închis niciodată, chiar dacă a fost tratat de numeroși medici. În vara anului 1504, Ștefan a fost îngrijit de medicul venețian Matteo Muriano, care a decis să ardă rana cu fierul înroșit. Operația nu a avut succes, iar starea sa s-a agravat, ducând la moartea sa pe 2 iulie 1504. Marele voievod a fost înmormântat la Mănăstirea Putna, una dintre multele sale ctitorii.
Omagiat de străini, respectat chiar și de dușmanii săi și prețuit de poporul său, Ștefan cel Mare a rămas în conștiința românilor și a altor popoare ca un strălucit domnitor și un mare apărător al creștinătății.
