În incinta Teatrului „Alegerile Prezidențiale din România”, directorul pregătește o piesă unică, menită să captiveze atât publicul larg, cât și pe cei ce se află în spatele cortinei. Aceasta nu este o piesă obișnuită, ci o veritabilă reprezentație a „târguielii naționale”, în care se caută un actor desăvârșit pentru rolul de Președinte al țării. Oare se va găsi acel candidat care să îndeplinească cerințele duale impuse de regizor și de spectatori?
Directorul teatrului, un om cu spirit de afaceri, dorește ca alesul să fie un adevărat „vânzător de țară”. În viziunea sa, candidatul perfect trebuie să posede talentul de a promite marea cu sarea, să știe să „planteze plopii în mijlocul drumului” și să jongleze cu vorbe meșteșugite, astfel încât să împletească „limbile străine” și „limba de lemn” într-un discurs captivant. Acesta trebuie să fie un „Burlău de talent”, capabil să atragă și să seducă publicul cu promisiuni grandioase.
Din perspectiva spectatorilor, rolul Președintelui este unul plin de speranță și fantezie. Ei doresc un candidat care să le promită tot ce-și doresc să audă: prosperitate, echitate, și un viitor strălucit. Cu toții se așteaptă ca noul Președinte să fie un „far luminos în noaptea adâncă” a incertitudinii politice, să fie acel „voievod al bunăstării”, „ostaș în slujba țării”, „iubitor al pensionarilor”, „nostalgic după curcubeul vesel”, care să conducă țara spre un „Eldorado” modern.
Pentru a face și mai tentantă oferta, directorul promite candidatului ales beneficii personale fantastice. În cazul în care reușește să joace rolul dorit de spectatori și să aducă beneficii teatrului, actorul va primi „împărăția cerului”, în lumea reală: averi, putere și influență. Însă, rămâne de văzut dacă va exista un astfel de candidat care să se ridice la înălțimea așteptărilor și să fie pe placul ambelor tabere.
Într-o atmosferă demnă de „O scrisoare pierdută”, se joacă cel mai mare spectacol al teatrului național: „Alegerile Prezidențiale”. Între intrigi politice și discursuri meșteșugite, între „guri căscate” și „ochi înlăcrimați”, publicul va asista la o reprezentație ce promite să fie mai dramatică și mai captivantă decât oricare alta.
Oare vom vedea spectatorii ieșind cu lacrimi în ochi, copleșiți de emoțiile trăite? Sau vor pleca acasă „îmbrobodiți” de un alt „Nae Cațavencu” al zilelor noastre? În această piesă a absurdului și a tragicului cotidian, Caragiale pare să fi găsit terenul perfect pentru a-și continua opera, de data aceasta nu pe hârtie, ci pe scena mare a politicii românești.
