Protestul lui George Simion din 12 ianuarie va fi unul mascat sub un strigăt al libertății, o altă manevră abilă a lui George Simion pentru a distrage atenția de la îmbălsămarea simbolică a lui Călin Georgescu.
Nu-i așa că noi, românii, avem un dar unic de a îmbărliga vorbele și de a face din nimic un spectacol? Priviți-l pe Simion, un veritabil Mitic contemporan, cum dă din mâini și clamează libertatea pe străzile Bucureștiului, acompaniat de un cor de aplauze și huiduieli, exact ca-ntr-un tablou de Caragiale. Doar că, spre deosebire de Tache, Ianke și Cadâr, Simion nu mai ține negoțul pe față, ci doar într-un cadru mai sofisticat – firme, contracte, achiziții.
„Așa-i la noi: fiecare în parte, se râde cu-n ochi și se plânge cu altul”, spunea Caragiale, parcă profețind ce se va petrece pe 12 ianuarie. Iar Simion, ca un adevărat maestru al contradicțiilor, strigă împotriva corupției, în timp ce banii partidului au dispărut misterios cu acte în regulă. Își mai amintește cineva de jurământul lui că nu va risipi fondurile? Firește că nu! Vorba lui Nae Cațavencu: „Toate-s vechi și nouă toate!”.
Acest protest, mascat ca un strigăt al libertății, a fost de fapt o altă manevră abilă pentru a distrage atenția de la îmbălsămarea simbolică a lui Călin Georgescu. Așa că, fraților, să nu ne mirăm dacă peste o lună-două vom vedea aceleași fețe politice, dar într-o altă regie, tot cu steaguri, dar poate de data asta pe ritmuri mai vioaie. Păi, vorba lui Rică Venturiano: „Eu? Eu lupt pentru principii, coane Fănică!”
Deși protestul trebuia să fie unul nepolitizat, Simion a transformat totul într-un circ electoral, o paradă inutilă care ne amintește de vremurile când erau mai multe steaguri decât oameni la manifestații. Pe scurt, o altă ocazie ratată de a demonstra că faptele pot și trebuie să vorbească mai tare decât vorbele.
Dacă ar fi trăit astăzi, Caragiale ar fi râs cu lacrimi: „Sărmane popor, te miri câte înduri, când, de fapt, îți place să te lași dus de nas!”
