Într-o epocă în care schimbările climatice nu mai sunt o teorie, ci o realitate dureroasă, modul în care națiunile aleg să interacționeze cu natura devine definitoriu pentru viitorul lor. Pe de o parte, China, țară cu un istoric controversat în ceea ce privește poluarea și exploatarea resurselor, surprinde prin inițiative de reîmpădurire masivă și transformarea deșerturilor în oazisuri verzi. Pe de altă parte, România, țară binecuvântată de natură cu un cadru ecologic generos, pare să-și saboteze propriul patrimoniu natural prin defrișări haotice și lipsa unei politici ecologice coerente. Această antiteză între o țară aflată în plină ascensiune economică și una care își risipește moștenirea ecologică invită la o analiză critică și necesară.
China: De la poluator la promotor al regenerării ecologice
China, cunoscută pentru industrializarea accelerată și nivelurile ridicate de poluare, a început în ultimele decenii un efort ambițios de reconversie ecologică. Unul dintre cele mai spectaculoase proiecte este Marele Zid Verde al Chinei – o inițiativă de plantare a pădurilor pe marginea deșertului Gobi pentru a combate deșertificarea, una dintre cele mai mari amenințări ecologice ale țării. Acest proiect, deși nu lipsit de controverse, a reușit să oprească avansul nisipului și a transformat zone aride în ecosisteme viabile. Reușita stă nu doar în plantarea de copaci, ci și în viziunea pe termen lung, în adaptarea speciilor la mediu, în implicarea comunităților locale și în sprijinul guvernamental solid.
China a înțeles, poate forțată de realitățile dure ale poluării interne, că dezvoltarea durabilă este singura cale viabilă. De aceea, investițiile în ecologie sunt văzute nu ca o opțiune, ci ca o strategie națională.
România: De la grădina Carpaților la rampa de defrișare a Europei
În contrast izbitor, România, odinioară lăudată pentru biodiversitatea ei, se confruntă cu un colaps ecologic progresiv. Munții, cândva acoperiți de păduri seculare, sunt tot mai golași, martori ai unei indiferențe sistemice și ai unei complicități toxice între autorități și industria lemnului
Defrișările ilegale, deși documentate și condamnate public, continuă nestingherite. Lipsa de voință politică, complicitatea instituțională și un cadru legal prea permisiv au transformat România într-o țară-exportatoare de resurse brute și importatoare de crize ecologice. În timp ce alte state plantează pentru viitor, România taie pentru profit imediat.
Mai grav este faptul că această degradare nu afectează doar estetica naturală, ci și structura ecosistemelor – dispariția speciilor, secarea izvoarelor, destabilizarea versanților și intensificarea fenomenelor meteorologice extreme. Ecologia nu este doar o ramură a științei, ci fundația sănătății naționale.
Întrebarea morală: ce facem cu darurile primite?
România a primit un cadou geografic – un climat temperat, munți acoperiți de păduri, un sol fertil și o rețea hidrografică impresionantă. China, în schimb, a moștenit un teritoriu fragmentat, cu regiuni aride și poluate. Și totuși, China construiește, iar România distruge. Diferența nu este de natură naturală, ci morală și administrativă.
Suntem puși, astfel, în fața unei dileme: cât de mult prețuim ceea ce ni s-a dat „de-a gata”? Și de ce este nevoie să pierdem tot pentru a înțelege valoarea?
Lecții și concluzii
Fără politici de mediu coerente, România nu va face decât să se autodistrugă lent, dar sigur. Implicarea civică este vitală. Fără presiune din partea societății, autoritățile nu vor acționa.
China ne arată că nu există scuze. Dacă o țară afectată de deșertificare poate crea păduri, România nu are nicio justificare să nu protejeze ceea ce deja are.
În concluzie, în timp ce unele națiuni transformă deșertul în viață, altele transformă viața în deșert. România trebuie să decidă în ce tabără vrea să fie. Pentru că natura nu uită și, mai ales, nu iartă.
