Prezentarea istorică susținută de profesorul Viorel Guțu pe 5 iunie aduce în prim-plan Izbucnirea „Războiului de Șase Zile” dintre Israel și țările arabe. Pe 5 iunie 1967, conflictul din Orientul Mijlociu a escaladat atunci când Israelul a reacționat la blocarea strâmtorii Tiran de către Egipt și a inițiat atacuri simultane împotriva Egiptului, Iordaniei și Siriei. Ca rezultat, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, înălțimile Golan, Cisiordania și sectorul arab din Ierusalimul de Est. Cu toate că Organizația Națiunilor Unite a cerut încetarea imediată a focului, Israelul a continuat războiul și în doar șase zile a cucerit mai mult decât dublul teritoriului său anterior.
Situația era tensionată pentru liderul sovietic Leonid Brejnev, deoarece Uniunea Sovietică susținea țările arabe, în timp ce Israelul era sprijinit de Statele Unite și țările occidentale. Într-o întâlnire de urgență la Kremlin, liderii comuniști din Europa de Est au decis să întrerupă relațiile cu Israelul, cu excepția României conduse de Nicolae Ceaușescu. Refuzul României de a rupe legăturile diplomatice cu Israelul a fost interpretat de Brejnev ca o sfidare a comunismului și a Tratatului de la Varșovia, iar liderii comuniști prezenți la Moscova au susținut poziția sovietică.
Cu toate acestea, Ceaușescu, însoțit de primul ministru Ion Gheorghe Maurer, și-a menținut opinia, contrazicându-l pe Brejnev. Ceaușescu a subliniat că responsabilitatea pentru declanșarea războiului aparține Egiptului, deoarece atacul israelian a fost provocat de acțiunile repetate ale președintelui egiptean Nasser.
Prin refuzul său de a se supune Uniunii Sovietice și de a rupe legăturile cu Israelul, Ceaușescu a consolidat relațiile cu Statele Unite, care au apreciat această manifestare de independență a României. Totuși, relațiile cu Uniunea Sovietică au devenit tot mai tensionate, deoarece Brejnev i-a reproșat lui Ceaușescu poziția diferită adoptată de România în cadrul CAER și al Tratatului de la Varșovia.
