Lecția de Istorie cu Profesorul Viorel Guțu – 15 Iunie: Comemorarea Marelui Poet Mihai Eminescu
Pe 15 iunie 1889, România a pierdut unul dintre cei mai mari poeți ai săi, Mihai Eminescu, cunoscut drept „Luceafărul literaturii românești” și considerat de cititori și critici literari ca fiind cel mai important poet din literatura română. Născut la Botoșani, pe 15 ianuarie 1850, Mihai Eminescu a fost al șaptelea din cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici. Copilăria și-a petrecut-o la Ipotești, în casa părintească.
După ce a urmat școala normală la Cernăuți și a finalizat două clase de gimnaziu, a lucrat ca funcționar în diverse instituții din Botoșani, inclusiv ca copist la tribunal și primărie. Din 1865, a fost custodele bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul. După moartea acestuia, Eminescu a plecat în Transilvania, unde și-a continuat studiile liceale la Blaj și Sibiu, apoi a ajuns la București, unde a lucrat cu trupele de teatru Tardini-Vlădicescu și a fost angajat ca copist și sufleur la Teatrul Național.
În toamna anului 1869, a plecat la Viena pentru a studia la Facultatea de Filosofie, deși nu avea dreptul să se prezinte la examene din cauza studiilor incomplete. Aici a participat la cursuri de filosofie, drept, economie politică, filologie și științe și a devenit membru al societății literar-științifice „România jună”, unde l-a cunoscut pe Ioan Slavici, un prieten de-o viață.
Primele sale încercări poetice datează din ianuarie 1866, debutând cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, dedicată memoriei profesorului său. A început să colaboreze cu revista „Familia” din Pesta, unde și-a publicat prima poezie, „De-aș avea”, semnată pentru prima dată Mihai Eminescu, un nume schimbat de editorul Iosif Vulcan din Eminovici în Eminescu. Alte poezii timpurii includ „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, „Pe lângă plopii fără soț” și „O călărire în zori”.
După apropierea de societatea literară „Junimea”, lucrările sale au fost primite cu entuziasm, începând colaborarea cu revista „Convorbiri literare” din Iași, unde a publicat poeziile „Venere și Madonă” și „Epigonii” și povestea „Făt Frumos din lacrimă”. Stabilit la Iași, a frecventat ședințele junimiștilor și a fost remarcat de criticul Titu Maiorescu, care l-a încurajat să-și completeze studiile.
Între 1872 și 1874, Eminescu a studiat la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie, istorie și istoria științei, fără a le finaliza. Revenit la Iași, a lucrat ca director al Bibliotecii Centrale, profesor la Institutul Academic și revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. Aici l-a cunoscut pe Ion Creangă, cu care a legat o mare prietenie, și pe Veronica Micle, care i-a fost alături până la sfârșitul vieții.
Continuând colaborarea cu reviste importante, a ajuns la București, unde a devenit redactor la ziarul „Timpul” în octombrie 1877. Aici a lucrat timp de aproape șapte ani, alături de Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale, formând un trio critic de temut în presa vremii. În 1880, a devenit redactor-șef al ziarului, publicând articole importante și marile sale creații, cum ar fi „Scrisorile”, „Luceafărul”, „Împărat și proletar”, „Sara pe deal”, „O, rămâi” și „Revedere”.
În 1883, a fost ales membru al Societății Presei Române și a publicat poemul „Luceafărul” în „Almanahul Societății economice social literare România jună” din Viena și în „Convorbiri literare”. Mihai Eminescu a murit pe 15 iunie 1889 și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu din București, la umbra unui tei, loc care a devenit un pelerinaj pentru românii care îl prețuiesc pe „cel mai mare poet al literaturii române”.
