Autor: Ion Filimon
România nu suferă din lipsă de strategii. Suferă din lipsă de voință reală.
Autoritățile reacționează permanent la efecte: programe anti-violență, campanii antidrog, măsuri împotriva abandonului școlar, planuri pentru forța de muncă și strategii pentru sănătatea populației. Dar toate acestea sunt intervenții târzii. Ele apar după ce problemele au devenit deja vizibile și costisitoare.
Întrebarea esențială nu este de ce cresc aceste fenomene, ci de ce statul evită sistematic cauza lor principală: educația.
De la creșă până la universitate, sistemul educațional nu este tratat ca o prioritate națională reală, ci ca o obligație administrativă. Investițiile sunt minime, reformele sunt superficiale, iar schimbările se fac doar sub presiunea crizelor sau a calendarului electoral.
Este greu să nu observăm un fapt incomod: o populație educată pune întrebări, cere responsabilitate și sancționează abuzurile. O populație slab educată este mai ușor de manipulat, mai dependentă de ajutoare și mai puțin capabilă să controleze puterea politică.
Nu mai vorbim doar de neglijență. Vorbim de o lipsă persistentă de interes pentru formarea unei societăți educate.
Educația timpurie — creșa și grădinița — ar trebui să fie fundația caracterului uman: disciplină, empatie, autocontrol, capacitatea de a învăța. În schimb, aceste etape sunt subfinanțate, personalul este insuficient, iar rolul lor este tratat ca unul secundar. Statul intervine mai târziu, când copilul devine deja „problemă socială”.
În școală, accentul cade pe memorare și examene, nu pe gândire și competențe reale de viață. Profesorii sunt birocratizați, elevii demotivați, iar analfabetismul funcțional crește. Diploma devine mai importantă decât cunoașterea.
La adolescență apar violența, dependențele și abandonul școlar. Statul reacționează prin sancțiuni și campanii de prevenție — adică prin combaterea efectelor. Dar caracterul nu se construiește la 17 ani; el se formează la 3–7 ani.
Universitățile ajung să primească studenți nepregătiți, iar economia primește absolvenți nepregătiți. Rezultatul este vizibil: lipsă de specialiști, import de forță de muncă și productivitate scăzută. Companiile formează oameni de la zero, în timp ce statul finanțează diplome fără competență.
Costurile reale apar la maturitate: criminalitate mai ridicată, sănătate publică precară, dependență socială și migrație masivă. Statul cheltuiește sume uriașe pentru poliție, spitale, penitenciare și ajutoare sociale — toate acestea fiind, în esență, consecințe ale eșecului educațional.
Paradoxul este evident: se găsesc fonduri pentru proiecte de imagine, pentru instituții noi, pentru aparate administrative extinse și programe temporare, dar nu există voința de a investi consistent și stabil în educație, singurul domeniu care reduce toate celelalte cheltuieli pe termen lung.
Educația nu produce rezultate într-un mandat electoral. Poate tocmai de aceea nu este tratată ca prioritate.
Cea mai eficientă politică economică este educația.
Cea mai eficientă politică de sănătate este educația.
Cea mai eficientă politică de siguranță publică este educația.
Fără o reformă reală care să înceapă din primii ani de viață ai copilului, statul va continua să administreze problemele pe care singur le-a permis să apară.
România nu plătește prea mult pentru educație.
România plătește prea mult pentru lipsa ei.
